Kîzîm, un film despre iubire și adolescență

Cinci puști din Constanța, două fete și trei băieți, se hotărăsc să serbeze ziua unuia dintre ei plecând noaptea, fără știrea părinților, în Vama Veche. Selda (15 ani), o adolescentă tătăroaică, dintr-o familie conservatoare cu origini modeste, este îndrăgostită de colegul ei, Tudor (16 ani) așa că pleacă pe furiș de la botezul vărului ei la aniversare. Nonconformismul și rebeliunea specifice vârstei vor duce grupul celor cinci către mai multe încurcături: beau vodcă furată de Selda, fumează iarbă, sunt găsiți de controlor și dați jos din tren, fură o mașină de la un atelier de reparații auto, dar sunt prinși de cei doi mecanici care vor să se distreze cu fetele. Reușesc să scape, iar a doua zi, venită acasă, Selda este luată la întrebări de părinți. Se afundă în minciuni, este consemnată în dormitor însă fuge iar pentru a se întâlni cu Tudor care-i împărășește sentimentele.

Părinții descoperă fuga fetei și încep s-o caute împreună cu părinții lui Tudor, o familie din clasa medie cu un tată informatician, cam infantil. Îi găsesc pe cei doi tineri în Vama Veche, iar tatăl Seldei, care descoperise incidentele din tren și de la atelierul mecanic filmate de telefonul fetei, merge la muncitori și își face singur dreptate luându-i la bătaie.

Cam acesta e rezumatul peliculei „Kîzîm”/ Fetița mea regizată de Radu Potcoavă în care se discută despre diferențele de mentalitate dintre generații și grupuri sociale. Scenariul se concentrează pe inevitabila și necesara apartenență la un partener, o familie, o comunitate.

Drumul personajelor către regăsire (cu sine, cu iubitul, cu familia) este presărat cu dialoguri banale despre viață și trecut. Filmul, cu durata de 78 de minute, este unul decent, clar, corect cinematografic. Începe cu o rugăciune colectivă la adresa lui Allah făcută la botezul familiei și se termină cu cei doi adolescenți care stau îmbrățișați. Producția mi-a amintit de filmele franțuzești de la începutul anilor 2000 însă are mult mai puțină dramă și nu oferă o soluție explicită la obiceiurile și tradițiile care sunt prezentate minute bune la început.

Mi-a plăcut „Kîzîm” și mi-au plăcut actorii. Apreciez că scenariul folosește limbajul stradal al multor copii și tineri orășeni de la noi, că regizorul nu forțează nici ritmul, nici jocul actorilor și abordează tema iubirii și a barierelor care-o însoțesc.