Tai Chi Chuan – arta contopirii cu sinele și cu universul
De câteva săptămâni am început să practic Tai Chi Chuan/Tai Ji/Tai Ji Quan, o veche artă marțială chineză ale cărei începuturi se pierd în legendă. Una din povești spune că eroul Chang Sanfeng, călătorind de la Shaolin spre munții Wu Dang, a asistat la lupta dintre un cocor și un șarpe. Prin mișcări fluide și destinse, șarpele a reușit să evite loviturile cocorului și să controleze lupta. Bătălia lor l-a inspirat pe Chang Sanfeng să creeze această artă pe care noi, europenii, o percepem ca fiind o combinație între yoga, gimnastică, luptă, meditație, concentrare, răbdare și perseverență.
Prin Tai Chi Chuan relația dintre corp, minte și spirit se armonizează, iar natura umană evoluează. Tai Ji este un concept filosofic, iar Tai Ji Chuan înseamnă arta marțială care pune în practică acest concept filosofic, unul care caută echilibrul dintre energiile feminină și masculină. Nu voi intra în detalii pentru că informații despre Tai Chi Chuan sînt disponbile pe internet, la fel cum nu voi insista asupra faptului că în ultimii treizeci de ani au fost realizate studii internaționale care arată că Tai Chi Chuan ameliorează diverse afecțiuni medicale, contribuie la reducerea stresului, tonifiază musculatura și creează o stare de bine.
La Școala Taijidao (https://www.taijidao.org/) am ajuns din comoditate: sala era aproape de casă, tariful convenabil, opțiunile de program mulțumitoare. Și nu regret, mai ales că sâmbătă, 24 mai 2025, Asociația Taijidao, cea care organizează cursul, și-a sărbătorit 29 de ani de existență printr-o amplă demonstrație interactivă în Parcul IOR/Titan. Spectacolul, prezentat cu măiestrie de Sultana Stan, a fost coordonat cu demonstrații de profesorul de Tai Chi, Cosmin Plăcintă, practicant de peste două decenii. Secondat de discipolii săi, Cosmin ne-a arătat nouă, profanilor, că arta Boxului Suprem Absolut (Tai Ji Quan) nu se bazează pe forța pumnului, ci pe aceea a minții și intuiției. Grațioasele mișcări creează poziții corporale de la simple la complexe și spun, de fiecare dată, o altă istorie a ceea ce ești și simți în acel moment: visare sau acțiune, poftă sau reținere, liniște sau zgomot.
Practicarea Tai Chi îmi amintește de minunata poveste scrisă de scriitorul american de origine britanică Stuart Wilde (1946-2013), „Pietrele râului din Valea Marmurei Negre” (volumul „Roșu stacojiu, povestiri taoiste din China antică”, ed. Atman, 2013) în care, prin puterea exemplului, un bătrân îl ajută pe un tânăr șchiop, fost bolnav de poliomelită, să-și învingă deficiențele și temerile: „Tânărul simțea o mare recunoștință față de bătrân. Ceea ce acesta îl învățase era de neprețuit. Bătrânul îl învățase cum să fie puternic în ciuda circumstanțelor împovărătoare și îi oferise un dar foarte valoros – cum să îmbrățișeze invizibilul și cum să creadă incredibilul.”
Prin arta Tai Chi Chuan, tânăra din mine, fascinată de incredibilul creației, caută invizibilul pentru a se contopi cu cele din jur.
